Altfel de urare de Crăciun

De aproape doi ani trăim sub zodia presiunii sociale, iar influențele ei încep să apară pe diverse planuri.  

Lucrez cu și pentru oameni în fiecare zi, de când mă știu.

Văd zilnic oameni noi, necunoscuți, în egală măsură interacționez cu oamenii foarte bine cunoscuți, cu care lucrez de mulți ani.

Anul acesta, mai exact de prin septembrie, am observat o schimbare puternic negativă de comportament, acea schimbare care te face să afirmi o dată la câteva zile: „cred că o luam razna, ceva nu este în regulă cu noi“!  Dacă înainte întâlneam un comportament să zicem „bizar“o dată la câteva luni, astăzi avem cel puțin unul pe săptămână.

Educația și experiența terapeutică m-au învățat să mă uit mai întâi la comportamentul meu, la felul în care relaționez cu ceilalți. S-a schimbat ceva? Fac ceva diferit, greșit? Nu mi se pare că s-a schimbat mare lucru, poate că am mai puțină toleranță la “shit”. Dar asta ține de maturizarea mea mai mult decât de altceva.

M-am întors și m-am uitat cu mai mare atenție.

Pe scurt am ajuns la concluzia că da, ne-am schimbat comportamentul. Unii mai puțin, alții mai mult, în funcție de cât de mult reușim să rămânem în echilibru, cât de ușor gestionăm stresul în perioade dificile. Ne vin în ajutor în acest proces, deloc ușor, împlinirea emoțională, familia, partenerul de viață, prietenii. Cuprind aici tot ce ne aduce fericire sau măcar puțină bucurie.

La o privire mai profundă, regăsim ce spune zicala: “cei răi sunt probabil nefericiți“. Când din exterior ne vin numai semnale de frustrare, nefericire, neputință, acestea creează pur și simplu umbră asupra personalității noastre. Nu mai suntem în lumină, ci se manifestă ceea ce psihologii numesc „umbrele personalității“.  În perioade dificile, de schimbări negative bruște cum este și cea pe care o traversăm, oamenii răspund, reacționează, gestionează situații din zona de umbră.

Astfel, apar conflicte, situații tensionate și sentimentul că lumea a luat-o razna. Oameni care altădată respectau cele promise, astăzi pun pe primul plan doar propriile interese, oameni care păreau calmi și blânzi, se simt abuzați și devin pasiv-agresivi, oameni care erau grijulii, astăzi sunt  anxioși, oameni riguroși, devin hipercritici și exemplele pot continua.

Nu trebuie să fii mare sociolog sau psiholog ca să realizezi aceste lucruri: devenim mai răi, adică ni se activează latura întunecată a personalității pentru că la nivel social, traversăm o perioadă de puternică nefericire în masă, fie ea conștientă sau nu!

Această nefericire poate fi izvorâtă din rezistența la schimbare, din anxietatea față de boală, din ipohondrie, din privarea de libertate sau pierderea unui om drag din cauza bolii… Oricare dintre ele sau toate la un loc creează sentimentul de nefericire. Mai mult, auzind din toate părțile despre astfel de situații, propriul sentiment de nefericire se amplifică – este ceea ce experimentăm acum la nivel de planetă.

Literalmente plutește un nor gros de nefericire, însoțit de un puternic sentiment de neputință globală. Iar un om care se simte neputincios resimte în mod instinctiv impulsul de a se apăra, dar nu o poate face eficient. Drept urmare, devine agresiv, “mai rău”, mai egoist, continuu în stare de alertă!

Nu prea seamănă cu ce se spune, ce se ureaza de Crăciun, știu. Dar ceea ce ne poate salva acum este să conștientizăm unde ne aflăm și mai ales că, îndreptând mecanismele noastre firești de apărare asupra celor din jur, nu facem decât să sporim starea de nefericire care ne afectează ne toți.

Sună idealist și greu. Și chiar este! Dar există ceva magic în psihicul uman: odată conștientizată o situație, o reacție a comportamentului nostru, schimbarea începe deja să se producă! 

Atât.

PS: Acest text este o urare de Crăciun!

Oare chiar ești misogin cu adevărat?

Nu sunt o feministă! Cred cu sinceritate că viața fără bărbați ar fi un real calvar. Am crescut cu un tată militar, printre soldați, avioane, elicoptere si parasute (la propriu), cu convingerea că pot face orice fac și băieții.  Si am si facut, ca noi toate!

Scriu insa acest text pentru a evidenția complementaritatea, diferențele, dar și importanța colaborării intre yin si yang sau cum energia masculina si cea feminina, combinate cu inspiratie, cresc productivitatea, fapt dovedit stiintific. Imaginați-vă o echipă mare, într-o companie, formată doar din bărbați sau doar din femei. Aproape că văd haosul! Unii clienți ne cer expres, pentru o anumită poziție deschisă, fie o femeie, fie un bărbat, motivând echilibrul de sexe în echipă. Și spun un mare BRAVO!

Alții preferă un candidat bărbat pe o anumita poziție, din credința că o femeie nu va face la fel de bine față acelui rol, care poate presupune multe călătorii, lucru de noapte, șantiere, fabrici. Spunem că este discriminare – însa dacă stăm să ne gândim ce înseamnă femeia, feminitatea, oare nu cumva realizăm câ un astfel de rol cu adevărat nu se potrivește unei femei?

Dar nu în astfel de situații se regăsește discriminarea, ci în credința puternică a unor bărbați care, pur și simplu, fără să poată da motive sau argumente, consideră femeia inferioară. De multe ori nici nu este vina lor, ci este reflexul unei învățări sociale acumulate din familiile in care au trăit, de la mamele care i-au crescut și din felul în care ele au fost femei în fața bărbaților lor, sub privirea băiețelului care se forma și transforma în bărbat. Mai mult, nici vina acestor mame nu este; și ele, la rândul lor, au văzut asta la mamele și tații lor. Un cerc vicios care se perpetuează. Inconștientul nostru colectiv e plin de mesaje și amintiri care susțin inferioritatea femeii; acestea se activează și în situațiile concrete de azi, indiferent de ceea ce se întâmplă cu adevărat în societatea actuală. Astfel bărbații ajung să considere femeile inferioare, deși ele muncesc umăr la umăr cu bărbații.

Ce înseamnă asta concret, pentru prezent? Că puțini bărbați sunt misogini autentici și nutresc un dispreț sincer pentru femei – cei mai mulți dintre cei care trăiesc după idei misogine, care judecă după idei misogine și acționează misogin o fac în virtutea unui bagaj informațional infraconștient, preluat necontrolat și pe care nu l-au pus niciodată sub examinare. Felul în care el ajunge să le influențeze deciziile de azi se cere conștientizat – nu numai de dragul dezvoltării personale, ci câteodată chiar de dragul eficienței, deoarece s-a demonstrat că în majoritatea situațiilor de business echipele mixte și egale au mai multe șanse de a găsi soluții creative problemelor. Cercetări globale, din surse credibile și foarte cunoscute, cum sunt McKinsey, Credit Suisse, Nordia Bank, Catalyst și alți, au arătat că atunci când 30% din membrii echipei din conducerea superioară a unei firme sau din consiliul director sunt femei compania devine cu 65% mai profitabilă decât o organizație similară condusă numai de bărbați.

Toți bărbații care au iubit măcar o dată nu sunt misogini! Treceți de credința că e cool să fii un pic misogin, uitați-vă adânc în voi și puneți-vă întrebarea dacă asta este ceea ce credeți cu adevărat despre femei. Și de când ați început să credeți asta? Puteți să adânciți lucrurile punând ideile pe hârtie, pentru a le da mai multă concretețe. Unde ați auzit asta prima oară? Aveți exemple punctuale? Și aveți și contraexemple? Eu zic să ne acceptăm unii pe altii, să ne susținem și să scoatem the best din cuplul femeie – bărbat – de când lumea, cea mai productivă echipă!

Efectul de pendul

Intre online si interactiunea reala

Sunt o persoana deschisa catre nou, catre viitor, emancipata si foarte intuitiva. Inteleg si folosesc tehnologia si recunosc ca mi-a usurat viata. Cu toate acestea, ma ingrijoreaza discutiile despre cum ni s-a schimbat definitiv viata de cand traim cu virusul, respectiv afirmatiile cum ca acesta este viitorul: doar intalniri online, aproape zero interactiune. Este clar, majoritatea prefera work from home… si totusi, daca incercam sa ne imaginam viitorul, cum credeti ca va arata lumea in urmatorii ani?

Echilibristica pe efectul de pendul

Inteleg ca traim in acest moment ceea ce numim in psihologie „efectul de pendul”, adica trecerea de la o extrema la alta. Starea noastră emoțională sau stilul nostru de viata, ca un pendul, fluctuează dintr-o parte în alta. În ciuda faptului că oscilațiile pendulului ne conduc în direcții complet opuse, ambele poziții ale pendulului sunt pline de un mare pericol – pierderea temporară a capacității de concentrare voluntară, pierderea gandirii rationale si a echilibrului emotional.

Suna destul de rau, insa daca intelegem fenomentul, lucrurile se stabilizeaza, pentru ca efectul de pendul apare atunci cand se produce o schimbare brusca, dar pe masura ce oamenii se obisnuiesc cu ea, situatiile se echilibreaza, iar pendului se va aseza la mijloc.

Daca inainte de pandemie eram dispusi sa calatorim 20 ore pentru a participa la o simpla intalnire cu colegii din State, astazi organizam intalniri online pentru a discuta strategii de business importante.  Daca inainte de pandemie ne vedeam la o cafea, doar pentru ca nu ne-am mai vazut de mult, astazi avem nunti, botezuri, aniversari si serbari pe Teams sau pe ZOOM. Nu mai spun de scoala online… In curand vom avea o generatie de absolventi de facultate, care aproape ca nu si-au trait viata de studenti. Nu au beneficiat de experienta formatoare a cursurilor desfasurate in salile unei universitati. De aproape doi ani, cursurile universitare se desfasoara online, in timp ce majoritatea facultatilor dureaza trei ani.

Ce pierdem cand nu ne mai privim

Am citit de curand ca, in urmatorii 10 ani, oamenii se vor putea casatori cu roboti. Cred ca este adevarat. Astazi, oamenii nu mai au curajul se se priveasca in ochi. Este si normal, atata timp cat exista aplicatii si platforme in spatele carora ne putem ascunde de posibilele refuzuri sau situatii stanjenitoare. Treptat, scade rezistenta la frustrare si ne transformam in niste oameni hiper sensibili si neasumati.

Si in business si pe piata muncii, acest efect de pendul, dus la o extrema de non-interactiune, este extrem de riscant. Lipsa de contact fata in fata slabeste increderea dintre oameni, conexiunea dintre membrii unei echipe si conduce la mutari de business neinspirate si la decizii de anagajare gresite.

De curand, am primit un telefon de la o prietena, care ocupa o pozitie de top management ce implica si interviuri de recrutare. Am mai discutat cu ea in trecut despre slaba predictibilitate a interviurilor online si in urma cu cateva luni, sustinea ca nu are nicio problema sa ia o decizie de angajare exclusiv din interviuri online. Nu vedea, pe atunci, nicio diferenta intre interviurile fata in fata si cele virtuale. Intre timp, s-a dovedit ca doua dintre deciziile de angajare luate in urma interactiunii online au fost gresite. Si-a dat seama ca adusese in organizatie oameni total nepotriviti, cu care trebuia sa incheie colaborarea in perioada de proba. M-a bucurat telefonul ei. Nu pentru ca mi-a confirmat ca aveam dreptate, ci pentru ca m-a facut sa sper ca angajatorii vor intelege cat de daunator este pentru companii abuzul de  ‘’online’’, mai ales atunci cand vorbim despre oameni necunoscuti.

Nu spun nimic nou, cunoastem de secole importanta comunicarii, a interactiunii, asadar putem intui ca echipele vor fi unite cu adevarat lucrand umar la umar, fata in fata. Parteneriatele mari si solide vor fi semnate doar dupa lungi discutii si dupa o cina, la un pahar cu vin. Angajatii devin potriviti si trebuie adusi in companii, doar dupa ce ii privim in ochi, nu printr-un ecran, pentru ca tehnologia, desi utila, te priveaza de emotii. Tocmai pentru ca am aceste convingeri, in proiectele noastre, ne propunem ca fiecare candidat de pe lista scurta sa plece catre client abia dupa o discutie fata in fata. Reusim acest lucru in proportie de 90%. Nu ii putem obliga pe candidati sa vina la intalnirile cu noi. Unii refuza si, in anumite situatii, refuzul lor este justificat. Nu ar fi corect sa ii respingem pentru aceasta optiune si nici nu se pune problema sa facem acest lucru.

Totusi, fie ca vorbim despre viata personala sau cea profesionala, exista riscul de a transforma online-ul din ceva necesar pentru o vreme sau in anumite situatii, intr-un scut in spatele caruia ne ascundem, pentru ca este mai confortabil sau ne simtim mai in siguranta asa.

E necesar ca pendulul sa se aseze la mijloc

Nu ma numar printre cei care ignora pandemia, virusul sau pericolele pe care le poate aduce, dar sustin cu tarie ca este necesar sa ne mentinem echilibrul. Pendulul trebuie sa se aseze la mijloc, iar o viata echilibrata presupune interactiune, comunicare, ras, strangeri de maini, imbratisari, grija pentru aspectul nostru.

E greu. Ne este frica. Auzim peste tot povesti care ne ingrozesc. Si totusi, cum facem sa ramanem in echilibru? Respectam reguli, fara a deveni insa compulsivi, avand credinta si iubire de oameni, dar fara a ne abandona pe noi insine.

Eu cred ca secretul sta in a  accepta ceea ce nu putem schimba la nivel macro, bucurandu-ne de schimbari mici in jurul nostru.

Cu drag!

Pariul credintei in selectia naturala

Cand eram mica si auzeam acest concept – „selectie naturala”, la cei mai in varsta, mi se parea ceva foarte dur. Chiar nepotrivit si crud.

Selectia naturala e intalnita cel mai des la pasari. Acestea isi lasa puii sa moara, daca nu “lupta” pentru macarea adusa de pasarea-mama. Mamiferele au ceva mai multa emotie, nu doar pur instinct, astfel ca, la ele, selectia naturala este intalnita mai rar. La oameni, e absenta total. Ba chiar, de obicei, intr-o familie, cel slab se bucura de mai multa protectie si sustinere decat cel puternic si autonom.

Totusi, selectia naturala se intampla si in randul oamenilor… De data aceasta, sursa e insasi pandemia. E important sa subliniez ca nu ma refer, aici, la a supravietui sau a nu supravietui bolii, la a te vaccina sau nu, la a te proteja de virus sau nu. Ma refer la acea selectie intre cei care scapa intregi la minte si cei care nu, la cei care  raman cat de cat echilibrati emotional si cei destabilizati de ceea ce se intampla in jur. Incep sa vad, de cateva saptamani, primele semne alarmante. Suntem, poate, la jumatatea pandemiei, dupa o vara cat de cat normala, avand in fata un alt sezon rece, care se anunta greu, iar acest lucru incepe sa se simta… Se simte in atitudinea oamenilor, in rabdare, in decizii, in viata. Frica e un mare dusman al echilibrului interior.
Singuratatea si izolarea, la fel. In case, sunt multi oameni singuri, fara familie, care isi luau doza de socializare din intalnirile cu prietenii, din iesirile in oras. Astazi, nu le raman decat telefonul si de televizorul.


Cum facem totusi sa rezistam si sa iesim cu bine (psiho-emotional) din asta?

Eu nu stiu alta solutie in afara de credinta!


Un prieten  ” cam ateu” mi-a spus candva ca am o “gandire magica” (in sensul de arhaica), atunci cand ma raportez astfel la viata si la echilibru. M-a facut sa ma gandesc, dar nu mai mult de 10 minute, ca poate are dreptate… In orice caz, astazi sunt convinsa ca e singura sansa!

A alege sa crezi altceva, inseamna sa optezi pentru o cale grea, la capatul careia s-ar putea sa ajungi ciuruit.

Credinta este un subiect sensibil, intim si despre care se spune ca nu este indicat sa vorbesti decat cu oameni foarte apropiati. Totusi astazi, cred ca este important sa ne incurajam unii pe altii in credinta. A nu se intelege prin credinta, habotnicie, ortodoxism neaparat, slujbe si pretori, ci credinta aceea intima, adanca care nu isi are sursa in altceva decat in iubire…fata de viata, fata de propria persoana, fata de cei de langa noi, dar si fata de oameni in general. Ma refer la acea credinta care ne determina sa fim responsabili pentru darul pe care l-am primit, si anume, viata, cu tot ce inseamna ea!

Elefantul din camera

Despre “varsta” in recrutare si pe piata muncii, un subiect actual, as spune chiar “la moda”, in momentul de fata.

M-am hotarat sa scriu si eu despre tema respingerii candidatilor de peste 45 de ani in procesele de recrutare, pentru ca vreau sa ofer o alta perspectiva si imi doresc o speranta, chiar o schimbare de atitudine in randul acestor candidati.

Noi lucram cu peste 150 de clienti din diferite industrii si recrutam, in general specialisti cu un nivel ridicat de senioritate si pozitii de management. Se intelege ca in aceste roluri sunt in general persoane in jurul varstei de 40 de ani si chiar destul de mult peste.
Asadar, niciodata, dar niciodata nu ni s-a impus aceasta rigoare in procesele de recrutare. La fel cum in timpul unei intalniri in care se discuta profilul cautat, nu am intrebat vreodata daca exista o limita de varsta; iar daca s-a intamplat sa pomeneasca vreun client despre o varsta de preferat sau gen, sau statut, de fiecare data am trecut peste aceste aspecte cu relaxare si fara a le da foarte multa importanta. Punctam ca vom lua in considerare dar ca nu vom respinge un candidat bun pe aceste criterii si de fiecare data clientii au confirmat acest lucru:  au mentionat ca mai importante sunt experienta si atitudinea.


Nu vreau sa lungesc foarte mult discutia, pentru ca mesajul meu pe aceasta tema este unul simplu, clar, concis.
Fiind psiholog, am incercat sa privesc aceasta “problema” dintr-o alta perspectiva si am sa va rog sa cititi Teoria elefantului din camera. Este o teorie bine cunoscuta in psihologie, care explica sursa comportamentului pasiv agresiv si felul in care se formeaza fricile.

Povestea elefantului din cameră începe fie cu presupunerea că partenerul meu de discutie ştie ce gândesc eu, fie cu cea că eu ştiu ce gândeşte partenerul de discutie.

Cu alte cuvinte, candidatii peste 45 de ani presupun ca angajatorii au o problema in a-i angaja din cauza varstei iar/ si/sau angajatorul presupune ca angajatii de peste 45 de ani nu mai sunt la fel de motivati, de energici, precum cei de 30.

Aceste presupuneri nasc un anumit tip de comportament in fiecare dintre cei doi. Candidatii intra in discutie cu acest stres si incep fara sa isi dea seama, uneori, sa isi scuze varsta sau sa faca glume despre presupusul lor minus, ceea ce ii face pe angajatori sa vada “elefantul din camera”, adica varsta din buletin si sa nu mai observe toate celelalte calitati.

Sigur, acest lucru este posibil, datorita mentalitatii nascute din cutumele sociale ce bantuiau vremea copilariei si adolescentei celor ce au astazi peste 45 de ani. In acea vreme, la 50 de ani, aproape ca ti se termina viata, plimbai un nepot prin parc, te mutai la tara si lasai apartamentul de la oras copiilor, nu mai erai deloc interesat de aspectul tau, de tine si te autonumeai batran.

Astazi, cei de 45 probabil ca au copii de cca 5, 10, 15 ani, locuiesc inca la bloc :),  deci mai au mult pana sa plimbe nepotii.
Va indemn, asadar, sa meditati la aceasta perspectiva si ulterior, sa va purtati conform spiritului vostru si as indrazni sa spun chiar, conform vremurilor.

Asadar, as spune sa ne intrebam daca 45+ este o problema reala sau este o chestiune de perceptie.

45+ te califica sau te descalifica? Totusi, la 45 de ani esti la jumatatea varstei profesionale, fapt care rentabilizeaza cu adevarat pentru angajator investitia in salariu. Angajatul de 45 de ani vine deja format, vine cu know how, vine cu experienta, vine cu maturitate si as indrazni sa spun, cu multa asumare.

Nu sunt in masura sa ofer sfaturi, dar imi permit sa va indemn sa continuati sa fiti cool si in atitudine si in tinuta, sa aveti grija de voi, faceti sport si nu doar pentru a avea un corp frumos, ci pentru a va mentine mintea echilibrata, pofta de viata si a va simti bine in pielea voastra.

Descoperiti-va pasiuni pentru a va pastra sclipirea din ochi si motivatia de a va bucura de viata.

La 45 esti inca foarte tanar si vestea buna este ca stii mult mai multe decat la 30. 

en_USEN