
Prin prisma a ceea ce facem în fiecare zi, interacționăm cu foarte mulți oameni: clienți, candidați, parteneri, colaboratori, colegi. Vorbim și ne vedem săptămânal cu zeci de oameni, facem așa-zisele interviuri, deci intrăm în detalii profesionale, povestim despre reușite, despre greșeli, despre competențele și atitudinea care au dus sau nu o persoană într-un punct în care să poată afirma că este de succes sau, din contră, într-un punct în care este nemulțumită de poziția în care se regăsește astăzi.
Totodată, lucrez în echipe, fie ele mari sau mici, de mai bine de 15 ani, iar deformarea profesională mă face, fără să vreau, să observ comportamente. De asemenea, având acces la echipele clienților și evaluând angajații sau posibilii angajați, inevitabil m-am întrebat: ce îi face pe unii mai de succes decât pe alții?
Este o întrebare care, la o primă vedere, fără a privi în profunzime, ar putea avea un răspuns la fel de superficial. Pare că, de multe ori, sunt la fel de educați ca și ceilalți, de multe ori sunt la fel de deștepți ca și ceilalți și, totuși, undeva se diferențiază, se separă, se aleg. Există un detaliu sau mai multe care îi fac pe unii să ajungă în funcții foarte înalte, să aibă propriile businessuri, să câștige mult mai mult decât ceilalți.
Există o șansă pe care unii se pare că o au, iar alții nu? Sau, cel puțin, acesta ar fi un răspuns confortabil pe care l-am auzit de multe ori de la cei din categoria mai puțin „norocoșilor”.
Realitatea este că acea așa-zisă șansă este, de multe ori, creată și, de alte ori, luată, îmbrățișată, asumată. Cu riscuri și curaj și, poate, uneori, cu ceea ce cei mai conservatori ar numi „puțină nebunie” sau „inconștiență”.
Oamenii care au depășit majoritatea și care, pe curba de succes a lui Gauss, sunt sus, se pare că nu muncesc de la 9 la 5 și nu își iau pauze cu orice ocazie. Oamenii aceia nu merg direct acasă; mereu fac ceva, socializează, se întâlnesc cu alți oameni ca ei. Oamenii aceia, în loc de știrile de la ora 7, preferă un teatru, o carte sau, pur și simplu, stau cu propria minte, căutând idei sau găsind soluții. Ei sunt cei incomozi, care cer mult, ei sunt perfecționiștii, ei sunt cei care, pe cât sunt de drăguți uneori, pe atât pot fi de duri și severi.
Ei sunt cei pe care majoritatea nu îi place, ei sunt cei care nu se mulțumesc niciodată și sunt judecați pentru că nu au „work-life balance”. Ei sunt cei care sunt atenți la tot: la cum le stă părul, la cum li se așază hainele, la cum le arată pantofii, mâinile, dantura. Ei sunt cei care au mereu mașina curată și biroul ordonat, dar și cei care fac mereu ceva, care nu iau masa la ore fixe, care se pierd în discuții profesionale, care se concentrează în gălăgie, care au mereu un nou plan și care nu se uită la ceas.
Oamenii aceia dorm puțin, mănâncă puțin, au prieteni puțini, dar o mulțime de cunoscuți. Sunt cei care au viață privată, sunt cei care nu își pot planifica o vacanță cu un an înainte și, de multe ori, cei din gașcă nici nu îi mai întreabă și, încet-încet, îi exclud. Ei sunt cei care își iau mai multe minivacanțe și mai rar un concediu lung. Ei sunt cei care au mereu pretenții și sunt vocali atunci când nu primesc un serviciu pe măsură – la doctor, la service-ul auto sau la coafor.
Sunt cei care uită dacă nu salvează în agendă, care pot avea apeluri telefonice la care nu reușesc să ajungă, dar, mai ales, sunt cei care nu s-au mulțumit încă și care niciodată nu s-au oprit din a merge mai departe, orice ar fi. Sunt cei care nu renunță, iar atunci când nu renunți, oricât de greu ți-ar putea fi în anumite perioade, până la urmă vei reuși.
Putem spune, așadar, că ceea ce îi face pe unii mai de succes decât pe alții este atitudinea, mindsetul, dorința și standardele mereu înalte și în creștere. Nu studiile sau educația sunt principalul motor al succesului. Acestea, fără atitudinea potrivită, pot rămâne resurse neexplorate și neutilizate spre succes.
Sigur că fiecare persoană are propria reprezentare despre succes. Un om poate fi considerat de succes în orice etapă și la orice nivel ar fi, atâta timp cât el simte și transmite asta. Succesul este un termen relativ, așa cum este și frumusețea, însă, în termeni generali, succesul este dat de atitudine și dorință, este dat de „vreau și pot mai mult”.
Acest text nu este o critică și nici o judecată față de vreuna dintre aceste categorii. Mai degrabă, îmi doresc să fie un impuls și un imbold pentru cei care încă nu s-au hotărât din ce categorie vor să facă parte, pentru cei care încă nu și-au dezvoltat disciplina necesară sau care cred încă că nu au timp pentru toate.
Succesul se măsoară destul de mult în bani de când este lumea, însă, în ultimii ani, nu atât prin suma din cont, cât prin nivelul de libertate pe care ți-l poate oferi acea sumă.
Acești oameni caută un anume stil de viață și, mai mult decât atât, de obicei, acești oameni vor să construiască. Dincolo de bani, ei sunt creatori.
Este, așadar, succesul o stare? Este o atitudine? Este o asumare a incomodității și a judecății celorlalți, care nu îți înțeleg „ADHD-ul” intelectual și mental?
Zilele următoare voi scrie despre cum să faci, ce să schimbi, ce să adopți pentru a te pune în această stare, dar și despre „De ce ne temem de succes!?”
Alina Conu, Psiholog, Coach, Managing Partner Kapital HR