Când eram mică și auzeam acest concept – „selecție naturală”, la cei mai în vârstă, mi se părea ceva foarte dur. Chiar nepotrivit și crud.
Selecția naturală e întâlnită cel mai des la păsări. Acestea își lasă puii să moară, dacă nu “luptă” pentru mâncarea adusă de pasărea-mamă. Mamiferele au ceva mai multă emoție, nu doar pur instinct, astfel că, la ele, selecția naturală este întâlnită mai rar. La oameni, e absentă total. Ba chiar, de obicei, într-o familie, cel slab se bucură de mai multă protecție și susținere decât cel puternic și autonom.
Totuși, selecția naturală se întâmplă și în rândul oamenilor… De data aceasta, sursa e însăși pandemia. E important să subliniez că nu mă refer, aici, la a supraviețui sau a nu supraviețui bolii, la a te vaccina sau nu, la a te proteja de virus sau nu. Mă refer la acea selecție între cei care scapă întregi la minte și cei care nu, la cei care rămân cât de cât echilibrați emoțional și cei destabilizați de ceea ce se întâmplă în jur. Încep să văd, de câteva săptămâni, primele semne alarmante. Suntem, poate, la jumătatea pandemiei, după o vară cât de cât normală, având în față un alt sezon rece, care se anunță greu, iar acest lucru începe să se simtă… Se simte în atitudinea oamenilor, în răbdare, în decizii, în viață. Frica e un mare dușman al echilibrului interior.
Singurătatea și izolarea, la fel. În case, sunt mulți oameni singuri, fără familie, care își luau doza de socializare din întâlnirile cu prietenii, din ieșirile în oraș. Astăzi, nu le rămân decât telefonul și televizorul.
Cum facem totuși să rezistăm și să ieșim cu bine (psiho-emoțional) din asta?
Eu nu știu altă soluție în afară de credință!
Un prieten “cam ateu” mi-a spus cândva că am o “gândire magică” (în sensul de arhaică), atunci când mă raportez astfel la viață și la echilibru. M-a făcut să mă gândesc, dar nu mai mult de 10 minute, că poate are dreptate… În orice caz, astăzi sunt convinsă că e singura șansă!
A alege să crezi altceva, înseamnă să optezi pentru o cale grea, la capătul căreia s-ar putea să ajungi ciuruit.
Credința este un subiect sensibil, intim și despre care se spune că nu este indicat să vorbești decât cu oameni foarte apropiați. Totuși, astăzi, cred că este important să ne încurajăm unii pe alții în credință. A nu se înțelege prin credință, habotnicie, ortodoxism neapărat, slujbe și preoți, ci credința aceea intimă, adâncă care nu își are sursa în altceva decât în iubire… față de viață, față de propria persoană, față de cei de lângă noi, dar și față de oameni în general. Mă refer la acea credință care ne determină să fim responsabili pentru darul pe care l-am primit, și anume, viața, cu tot ce înseamnă ea!