Am spus că voi reveni cu acest subiect.

Unii dintre noi se vor întreba probabil: De ce ne-ar fi frică de succes!? Nu toți oamenii își doresc să fie de succes într-o formă sau alta!?

Realitatea este că, deși ne dorim ceva, suntem de multe ori prinși într-o zonă de confort care ne controlează fără să ne dăm seama. Cu toții am trăit în această zonă, măcar pentru o perioadă, cel puțin o dată în viață, fie pe plan personal, fie pe plan profesional. Este locul acela care pare sigur, familiar, în care nimic nu ne provoacă. Acea zonă în care lucrurile nu merg nici prost, dar nici bine.

Frica de a deveni de succes este o teamă reală și mai frecventă decât pare. Este cunoscută chiar sub numele de „frica de succes” (Fear of Success) și are mai multe fațete.

Îmi propun să scriu cât se poate de logic, clar și structurat despre acest subiect, pentru ca fiecare dintre noi să își poată face o autoevaluare și să vadă dacă și de ce s-ar putea teme de succes. Scopul este de a aduce în plan conștient aceste eventuale frici.

Să le luăm pe rând:

1. Frica de schimbare (sau, mai bine zis, rezistența la schimbare)

Succesul vine cu schimbări – și uneori chiar mari: mai multe responsabilități, mai multă atenție, poate chiar un alt stil de viață. Mulți oameni se tem că nu vor mai putea trăi la fel de relaxat ca înainte. Deși își doresc mai mult și vor să facă mai mult, stilul de viață cu care s-au obișnuit îi poate împiedica să facă pasul spre un vis, o provocare nouă, un job nou, o relație nouă, o relocare etc.

2. Frica de a fi judecați de ceilalți

Noi, oamenii, avem nevoie de validare și acceptare. Însă, atunci când ai succes, poți atrage atenția atât într-un mod pozitiv, cât și într-unul negativ. Unii oameni se tem că vor deveni ținta criticilor, invidiei sau chiar a urii din partea celor din jur, ceea ce îi face să se simtă inconfortabil.

3. Frica de a pierde relațiile apropiate

Succesul triagează oamenii – prietenii, chiar și rudele. Frica de a pierde relațiile apropiate poate fi un factor de auto-sabotare, pentru că succesul schimbă dinamica relațiilor. Prietenii sau familia ar putea reacționa diferit: unii s-ar putea îndepărta, alții ar putea să îți judece schimbările din stilul de viață sau din comportament. Pot apărea nemulțumiri din cauza faptului că nu mai petreci la fel de mult timp liber cu ei.

4. Frica de presiune și așteptări mai mari

Odată ce ai succes, lumea începe să aibă așteptări ridicate de la tine. Această presiune poate fi copleșitoare și descurajantă. Mulți oameni se tem că nu vor putea face față acestui stres suplimentar.

5. Frica de responsabilitate

Succesul aduce și mai multă responsabilitate. Unii oameni se tem că nu vor putea face față sau că nu sunt pregătiți pentru ceea ce urmează.

6. Frica de eșec după succes

Paradoxal, unii oameni se tem că, dacă ajung sus, vor avea mai mult de pierdut în cazul unui eșec. E mai ușor să rămâi într-o zonă de confort decât să riști totul pentru un vis.

7. Frica de a nu mai fi autentic

Unii dintre noi cred că succesul îi va obliga să devină altcineva, să se conformeze unor așteptări sau să își piardă esența. Adevărul este că succesul dezvăluie o altă latură a sinelui – în niciun caz nu ne face să ne pierdem autenticitatea. Totuși, această frică ne poate face să ne auto-sabotăm, să amânăm lucrurile sau să nu ne asumăm riscuri.

Succesul nu vine cu liniște! Și ca să ne pregătim pentru el, pe lângă muncă și dorință, este nevoie și de conștientizarea a ceea ce ne-ar putea reține să avem curajul de a-l îmbrățișa.

Succesul vine cu frământare. Vine cu idei noi, care nu ne lasă să ne tragem sufletul. Vine cu oboseală. Vine, uneori, cu sfărâmarea egoului, sub presiunea de a găsi soluții pentru a merge mai departe.

Analiza etimologiei unui cuvânt ne ajută să-i înțelegem adevăratul sens:

Din latină successus, care însemna „curs”, „desfășurare”, și abia apoi, „rezultat”.

Sa avem succes, în a avea succes!

Alina Conu, Psiholog, Coach, Managing Partner Kapital HR

Mulți angajatori se plâng că „oamenii nu mai vor să muncească”, dar realitatea este mult mai complexă de atât. Piața muncii s-a transformat radical în ultimii ani, iar atitudinea candidaților reflectă aceste schimbări.

În primul rând, prioritățile angajaților s-au schimbat. Generațiile actuale pun un accent mai mare pe echilibrul dintre viața profesională și cea personală, sănătatea mentală și condițiile de muncă. Nu mai acceptă joburi prost plătite, stresante și fără perspective de creștere.

Astăzi, alternativele sunt mai diverse ca niciodată. Munca remote, freelancing-ul și economia digitală oferă oportunități mai atractive decât joburile tradiționale. Mulți oameni aleg să își monetizeze pasiunile sau să lucreze independent, în loc să accepte orice ofertă de pe piață.

În multe industrii, salariile nu au crescut proporțional cu inflația și costul vieții, iar multe companii încă nu înțeleg asta. Dacă un job nu oferă un pachet competitiv, oamenii aleg să caute mai departe sau să se reorienteze profesional.

Un alt motiv, poate cel mai relevant, este respingerea unei culturi toxice. Angajații nu mai acceptă să fie suprasolicitați, abuzați psihologic sau tratați ca simple resurse. Companiile care nu creează un mediu de lucru sănătos și respectuos se confruntă cu o lipsă acută de personal și vor avea din ce în ce mai multe dificultăți. Cultura organizațională devine tot mai importantă, iar din păcate, încă există multe companii, în special cele antreprenoriale, în care termeni precum „cultură” sau „valori” sunt considerați „bullshit” corporatist care nu ajută la nimic. HR-ul intern este considerat de multe ori un cost, iar pentru a-și dovedi utilitatea, se rezumă la a face mult administrativ și, la nevoie, să găsească soluții de concediere „curate”, ca să nu se ajungă în instanță.

Încă există antreprenori „patroni” care oferă salarii mici și cer extrem de mult, ceea ce nu mai este compatibil cu atitudinea candidaților. Trăim un fel de revoltă a candidaților, care a fost transpusă în ultimii ani într-un termen foarte modern: quiet quitting.

Acest quiet quitting este un fel de poliță pe care angajații au început să o plătească angajatorilor. O modalitate „mai smart” și mai puțin vocală sau radicală de a reacționa: „Cât primesc, atât ofer.” Oamenii nu mai merg la manager pentru a cere mai mult, pentru a spune ce îi deranjează, nu își mai dau demisia pentru că, oricum, nu sunt auziți și peste tot este cam la fel. Astăzi, oamenii oferă minimul, așa cum consideră că primesc la rândul lor. Este un fel de grevă mută a angajaților, prin care speră că angajatorii vor realiza ce bine era când aceștia erau implicați, proactivi și făceau mai mult decât scria în fișa postului.

Într-o astfel de dispută, vor exista întotdeauna două tabere: cea a angajatorilor nemulțumiți de acest fenomen și, firesc, cea a angajaților, la rândul lor nemulțumiți, dar de reversul fenomenului.

Realitatea este că nu putem unii fără alții. Un business fără oameni nu este un business, iar oamenii nu vor mai avea unde să muncească dacă businessurile se vor închide. Este un cerc vicios, o luptă între două tabere la fel de puternice și de importante, care nu se poate încheia și care ne va bloca funcționarea, dacă nu se schimbă ceva.

Din păcate, primul pas va trebui să-l facă angajatorii, fiecare în compania lui. Este necesară o mediere între management/owneri și angajați, pe care cineva trebuie să o faciliteze – ideal un consultant extern, obiectiv și fără interese în lupte sau politici interne.

Nu scriu acest text pentru a vinde un serviciu sau pentru a atrage clienți pentru astfel de proiecte, deși deja lucrăm cu câteva companii care „s-au trezit” și au înțeles că aceasta este singura variantă. Scopul este să îndemn ownerii să facă ceva. Să iasă din mentalitatea „oamenii nu mai vor să muncească” și să înțeleagă că, în spate, este o revoltă – fie ea conștientă sau nu.

Oamenii vor și trebuie să muncească, dar acum sunt mai pregătiți ca niciodată să câștige mai puțin, dar să aibă mai multă liniște, să spună „nu”, pentru că, oricum, nu îi mai dă nimeni afară – nu mai stau 10 oameni la ușă, ca acum 10-20 de ani.

De ce trebuie să facă angajatorii primul pas?

Pentru că angajatorul este figura „autorității” și cel mai mare trebuie să facă primul pas – exact ca în relația părinte-copil.

Dacă un copil are o „criză”, este datoria părintelui să îl liniștească. Dacă un adolescent este răzvrătit, un părinte responsabil care își înțelege rolul discută cu el, îl ascultă, înțelege ce îl nemulțumește și vine în întâmpinarea lui pentru a echilibra relația dintre ei.

Nu cred că există o comparație mai bună decât aceasta.

Angajații sunt acum precum adolescenții răzvrătiți, care nu mai acceptă autoritatea dacă nu există sens în ceea ce li se cere, așa cum făceau atunci când erau „mici”. Ei bine, angajații au intrat în adolescență de câțiva ani și își cer drepturile, pun limite, spun „nu” și „se închid în camera lor” – adică vor să lucreze de acasă.

Sunt părinți care nu au probleme cu adolescenții pentru că reușesc să îi înțeleagă și să se adapteze etapei în care se află aceștia, dar sunt și părinți care rămân într-un conflict perpetuu, iar relația se rupe iremediabil.

Ca angajator, în ce categorie vrei să te încadrezi?

Dacă e greu? E greu!

Dacă se poate? Se poate!

Dacă necesită timp? Necesită!

Dacă e nevoie de ajutor? Este!

Scriind acest text și având în minte această comparație, am înțeles și mai bine de ce în țările nordice, dacă nu ești părinte, nu poți fi manager de oameni. Și am mai înțeles de ce unii angajați se comportă uneori ca niște copii – pentru că angajatorul este figura autoritară, iar figura autoritară din inconștientul fiecăruia dintre noi este și va rămâne părintele.

Relațiile de la birou sunt mai complexe decât par și, implicit, și efectele lor.

Concluzie:

Oamenii vor să muncească, dar nu în orice condiții!

Angajatorii care nu se adaptează la noile realități ale pieței muncii vor avea din ce în ce mai multe dificultăți în atragerea oamenilor cu adevărat valoroși și competenți, iar quiet quitting-ul va rămâne un fenomen din ce în ce mai costisitor pentru companii.

Schimbarea începe cu deciziile fiecăruia. Renunțarea la ego este primul pas, renunțarea la judecata față de cealaltă parte este următorul. Înțelegerea unei atitudini noi din partea oamenilor, acceptarea schimbărilor, adaptarea și comunicarea sunt pașii necesari.

Ca un impuls, închei prin a spune că cea mai mare dovadă de inteligență este adaptarea la schimbare! Succes! Avem nevoie!

Alina Conu, Psiholog, Coach, Managing Partner Kapital HR

Prin prisma a ceea ce facem în fiecare zi, interacționăm cu foarte mulți oameni: clienți, candidați, parteneri, colaboratori, colegi. Vorbim și ne vedem săptămânal cu zeci de oameni, facem așa-zisele interviuri, deci intrăm în detalii profesionale, povestim despre reușite, despre greșeli, despre competențele și atitudinea care au dus sau nu o persoană într-un punct în care să poată afirma că este de succes sau, din contră, într-un punct în care este nemulțumită de poziția în care se regăsește astăzi.

Totodată, lucrez în echipe, fie ele mari sau mici, de mai bine de 15 ani, iar deformarea profesională mă face, fără să vreau, să observ comportamente. De asemenea, având acces la echipele clienților și evaluând angajații sau posibilii angajați, inevitabil m-am întrebat: ce îi face pe unii mai de succes decât pe alții?

Este o întrebare care, la o primă vedere, fără a privi în profunzime, ar putea avea un răspuns la fel de superficial. Pare că, de multe ori, sunt la fel de educați ca și ceilalți, de multe ori sunt la fel de deștepți ca și ceilalți și, totuși, undeva se diferențiază, se separă, se aleg. Există un detaliu sau mai multe care îi fac pe unii să ajungă în funcții foarte înalte, să aibă propriile businessuri, să câștige mult mai mult decât ceilalți.

Există o șansă pe care unii se pare că o au, iar alții nu? Sau, cel puțin, acesta ar fi un răspuns confortabil pe care l-am auzit de multe ori de la cei din categoria mai puțin „norocoșilor”.

Realitatea este că acea așa-zisă șansă este, de multe ori, creată și, de alte ori, luată, îmbrățișată, asumată. Cu riscuri și curaj și, poate, uneori, cu ceea ce cei mai conservatori ar numi „puțină nebunie” sau „inconștiență”.

Oamenii care au depășit majoritatea și care, pe curba de succes a lui Gauss, sunt sus, se pare că nu muncesc de la 9 la 5 și nu își iau pauze cu orice ocazie. Oamenii aceia nu merg direct acasă; mereu fac ceva, socializează, se întâlnesc cu alți oameni ca ei. Oamenii aceia, în loc de știrile de la ora 7, preferă un teatru, o carte sau, pur și simplu, stau cu propria minte, căutând idei sau găsind soluții. Ei sunt cei incomozi, care cer mult, ei sunt perfecționiștii, ei sunt cei care, pe cât sunt de drăguți uneori, pe atât pot fi de duri și severi.

Ei sunt cei pe care majoritatea nu îi place, ei sunt cei care nu se mulțumesc niciodată și sunt judecați pentru că nu au „work-life balance”. Ei sunt cei care sunt atenți la tot: la cum le stă părul, la cum li se așază hainele, la cum le arată pantofii, mâinile, dantura. Ei sunt cei care au mereu mașina curată și biroul ordonat, dar și cei care fac mereu ceva, care nu iau masa la ore fixe, care se pierd în discuții profesionale, care se concentrează în gălăgie, care au mereu un nou plan și care nu se uită la ceas.

Oamenii aceia dorm puțin, mănâncă puțin, au prieteni puțini, dar o mulțime de cunoscuți. Sunt cei care au viață privată, sunt cei care nu își pot planifica o vacanță cu un an înainte și, de multe ori, cei din gașcă nici nu îi mai întreabă și, încet-încet, îi exclud. Ei sunt cei care își iau mai multe minivacanțe și mai rar un concediu lung. Ei sunt cei care au mereu pretenții și sunt vocali atunci când nu primesc un serviciu pe măsură – la doctor, la service-ul auto sau la coafor.

Sunt cei care uită dacă nu salvează în agendă, care pot avea apeluri telefonice la care nu reușesc să ajungă, dar, mai ales, sunt cei care nu s-au mulțumit încă și care niciodată nu s-au oprit din a merge mai departe, orice ar fi. Sunt cei care nu renunță, iar atunci când nu renunți, oricât de greu ți-ar putea fi în anumite perioade, până la urmă vei reuși.

Putem spune, așadar, că ceea ce îi face pe unii mai de succes decât pe alții este atitudinea, mindsetul, dorința și standardele mereu înalte și în creștere. Nu studiile sau educația sunt principalul motor al succesului. Acestea, fără atitudinea potrivită, pot rămâne resurse neexplorate și neutilizate spre succes.

Sigur că fiecare persoană are propria reprezentare despre succes. Un om poate fi considerat de succes în orice etapă și la orice nivel ar fi, atâta timp cât el simte și transmite asta. Succesul este un termen relativ, așa cum este și frumusețea, însă, în termeni generali, succesul este dat de atitudine și dorință, este dat de „vreau și pot mai mult”.

Acest text nu este o critică și nici o judecată față de vreuna dintre aceste categorii. Mai degrabă, îmi doresc să fie un impuls și un imbold pentru cei care încă nu s-au hotărât din ce categorie vor să facă parte, pentru cei care încă nu și-au dezvoltat disciplina necesară sau care cred încă că nu au timp pentru toate.

Succesul se măsoară destul de mult în bani de când este lumea, însă, în ultimii ani, nu atât prin suma din cont, cât prin nivelul de libertate pe care ți-l poate oferi acea sumă.

Acești oameni caută un anume stil de viață și, mai mult decât atât, de obicei, acești oameni vor să construiască. Dincolo de bani, ei sunt creatori.

Este, așadar, succesul o stare? Este o atitudine? Este o asumare a incomodității și a judecății celorlalți, care nu îți înțeleg „ADHD-ul” intelectual și mental?

Zilele următoare voi scrie despre cum să faci, ce să schimbi, ce să adopți pentru a te pune în această stare, dar și despre „De ce ne temem de succes!?”

Alina Conu, Psiholog, Coach, Managing Partner Kapital HR

De ce nu avem curajul de a ne expune opiniile într-o discuție față în față, dar în social media suntem foarte vocali?

E ușor în spatele unui ecran. E ca și cum ai vorbi singur, cu tine în oglindă. Acest lucru poate fi văzut ca un avantaj, deoarece astfel oamenii au început să își exprime opiniile cu mai multă ușurință. Totuși, un interlocutor puternic are aceeași lejeritate de a-și exprima opiniile și într-o discuție față în față.
Ce ne împiedică să avem această putere?

Nu este nimic mai simplu! Lipsa de asumare și de putere personală.

Atunci când discutăm cu o altă persoană, față în față, suntem mult mai atenți la interlocutor, la felul în care el se poziționează, iar poziționarea lui o influențează pe a noastră. De pildă, dacă ai în fața ta o persoană cu o energie puternică, încrezătoare, sigură pe ea, majoritatea oamenilor, oricât de contrariați ar fi cu ceea ce spune acea persoană, vor avea, cel mai probabil, o reținere în a fi foarte vocali. Mai ales dacă este o persoană necunoscută sau una cu care nu au o relație prea apropiată. Ne vom reține din a ne exprima vehement, deoarece nu știm care va fi reacția celeilalte persoane.

Intervine, de asemenea, jena de a nu fi penibili și de a intra într-o discuție în contradictoriu pe care nu suntem siguri că o putem controla și gestiona în favoarea noastră.

Într-o discuție față în față, un lucru este cert: replica trebuie să vină imediat și nu ai timp să te gândești.
Cu oamenii noi, tindem să fim precauți, pentru că nu avem o percepție clară în legătură cu posibila lor reacție. Din același motiv, ne descărcăm o emoție negativă foarte ușor în fața unui membru al familiei sau al unui prieten vechi, dar suntem foarte reținuți cu necunoscuții sau persoanele noi din viața noastră.

Acolo ne simțim în siguranță, știm cum vor reacționa și, deci, nu riscăm prea mult.

Diplomația și abilitatea de a exprima o opinie diferită cu tact sunt calități pe care, dacă le-am dezvolta, ne-am simți mult mai confortabil să intrăm într-un debate. A avea o altă părere, a simți nevoia de a da un feedback negativ nu înseamnă să fii agresiv, să te poziționezi superior și nici să folosești cuvinte jignitoare, deși, din păcate, majoritatea oamenilor doar fiind agresivi simt că pot domina și exprima o opinie diferită. Vremea lui „cine țipă mai tare e mai puternic” a trecut!

Nu îmi propun să îi judec pe cei care sunt foarte vocali și, uneori, agresivi în mediul online, însă încurajez oamenii la conștientizare și la creștere.

Concluzia acestui text nu are însă legătură cu nimic din ce am spus mai sus. Concluzia este că, de fapt, cei cu adevărat siguri pe ei nu emit nicio opinie și nicio judecată despre alții. Nu au timp și nu îi interesează. Ei sunt ocupați cu ale lor și, chiar dacă nu sunt de acord cu ceva, de regulă nu comentează.

Cel mult, dau un unfollow! 😉