Mulți am crescut cu acest mesaj repetat suficient de des încât să devină parte din structura noastră mentală, iar cei care au trecut de 35 de ani îl recunosc probabil ca pe una dintre replicile definitorii ale copilăriei lor.
Din această educație s-a născut reflexul de a ignora limitele personale, de a nu asculta corpul și semnalele lui, de a merge mai departe chiar și atunci când oboseala și suprasolicitarea ar fi cerut o pauză.
S-a creat în timp un tipar de a merge înainte, fără a mai analiza pe parcurs, încotro!?
Așa s-a conturat generația care își asumă constant mai mult decât poate duce, care acceptă sarcini suplimentare fără să se întrebe dacă mai pot și care poartă, de cele mai multe ori în tăcere, greutăți care nu îi aparțin în totalitate.
Atâta timp cât acest mecanism funcționează, el este chiar valorizat, pentru că produce rezultate și susține structuri care se bazează pe un soi reziliență individuală, uneori sacrificiu, dar care este de fapt incapacitatea de a spune Nu. Problema apare în momentul în care această capacitate de a duce începe să se fisureze, iar corpul sau psihicul cedează, de multe ori fără avertismente spectaculoase.
Acești oameni, care fac mult, sunt de regulă și cei care spun puțin, ajung frecvent să rămână în umbra celor mai vocali, deși contribuția lor este consistentă și esențială. Lipsa vizibilității nu vine din lipsă de competență sau de implicare, ci dintr-un model interior care a asociat responsabilitatea cu tăcerea și efortul cu discreția.
Întrebarea care rămâne este ce anume îi oprește să își facă vocea auzită, să își exprime punctul de vedere mai des, să formuleze limite clare sau să ceară ajutor atunci când presiunea devine prea mare. Răspunsul pare să se întoarcă, din nou, la educație, pentru că acest tip de comportament este rezultatul direct al unui mesaj interiorizat devreme, acela că valoarea personală se dovedește prin anduranță și nu prin luciditate!
Astăzi, mulți părinți aleg un alt tip de relație cu copiii lor, una în care limitele sunt recunoscute, emoțiile sunt validate, iar capacitatea de a spune „ajunge" nu este sancționată. Pe termen lung, acest lucru va schimba inevitabil și structura organizațiilor, care vor funcționa cu mai puțini oameni dispuși să se autosacrifice în tăcere și cu mai mulți care își vor cere locul și vocea.
Nu știu dacă acest text vorbește despre organizații, despre oameni, despre parenting sau despre un proces de conștientizare personală. Știu însă că este un dialog interior legat de această tipologie de oameni, față de care simt în egală măsură respect pentru forța lor și compasiune pentru costul pe care îl plătesc adesea pentru ea.
Și pentru că nu putem da vina pe părinți la nesfârșit, invit ca prim pas la conștientizare, putem schimba tipare odată ce le înțelegem și ne propunem asta.
